Iancu şi Iosif Guttman - victime ale Pogromului de la Bucureşti, din ianuarie 1941

Hava HAAS

Pe 21 ianuarie s-au împlinit 69 de ani de la rebeliunea legionară, în timpul căreia au fost uciși la București 122 de evrei, printre care și fiii rabinului Guttman, Iancu și Iosif. Sora lor, dr. Hava Haas, rememorează acest episod tragic din istoria evreilor români care a pus capăt prematur vieții celor doi frați ai ei. Iancu şi Iosif Guttman s-au născut în anii din preajma primului război mondial, într-un mic orăşel din Moldova. Tata, un om tânăr - încă nu împlinise 20 de ani - funcţiona ca rabin al acestui orăşel. Ca toţi copiii de evrei în acea vreme, Iancu şi Iosif au fost trimişi de la frageda vârstă de 4-5 ani la Heder, pentru a învăţa să scrie, să citească şi să cunoască învăţăturile Torei. Acasă cu părinţii, vorbeau limba idiş. Între timp, tata s-a evidenţiat ca un rabin deosebit de talentat. Activitatea sa rabinică ca şi predicile sale, l-au făcut cunoscut şi apreciat şi în afara orăşelului. Veneau oameni din diferite locuri să soarbă vorbele sale de duh, să asculte şi să aprecieze cunoştinţele sale temeinice în cultura şi filosofia iudaică. După scurt timp, a fost chemat la Bucureşti, devenind rabin al Comunităţii din Bucureşti şi pe baza cunoştinţelor sale juridice, a fost numit judecător la curtea rabinică, slujind în această calitate aproape 50 de ani.
Iancu şi Iosif au urmat la Bucureşti şcoala primară şi au absolvit liceul Libros ca elevi străluciţi. După bacalaureat, Iancu a ales cursurile Facultăţii de Drept şi Filosofie, iar Iosif, pe baza notelor mari cu care a terminat liceul, a fost primit la Facultatea de Medicină din Bucureşti (în ciuda prevederii de numerus clausus pentru evrei).
Iancu a fost un student eminent, era primul din an şi colegii săi evrei şi neevrei apelau la el pentru a-i ajuta la lucrările pe care trebuiau să le prezinte. Datorită cunoştinţelor sale ieşite din comun, profesorul Dimitrie Gusti de la catedra de Sociologie l-a numit pe Iancu, asistent universitar.
Încă de la începutul cursurilor la Medicină, Iosif a suferit bătăi şi tăieturi cu bisturiul de la disecţie din partea colegilor antisemiţi. După un timp, Iosif a părăsit Medicina şi a trecut la Facultatea de Litere şi Filosofie. Atât Iancu, cât şi Iosif şi-au însuşit din fragedă tinereţe o cultură deosebită. Lucrările lor sunt mărturie a vastelor lor cunoştinţe în domeniul filosofiei universale şi iudaice, a literaturii clasice şi moderne. Ei s-au dezvoltat în România anilor 1930-1940, ani care încă făceau parte din perioada de avangardă culturală a României, din perioada 1920 - 1940.
În 1931, la vârsta de 16 ani, Iosif scrie prima sa lucrare „ Cultura Asiatică în Raport cu Civilizaţia de azi a Europei”, în care spune următoarele : „furtunile şi nenorocirile ce se abat asupra noastră, vor înceta cu siguranţă din moment ce ne vom da seama că adevăratele valori ale omenirii sunt valorile morale, spirituale şi culturale. Aceste valori vor exista în toate timpurile, căci ele există prin ele însele, după cum nici astrul ceresc nu va înceta niciodată să lumineze cu razele sale pământul pe care trăim”. Iată profesiunea de credinţă a tânărului Iosif, crezul după care şi-a trăit scurta sa viaţă. Iosif avea 20 de ani când a început să colaboreze la diferitele publicaţii din acea vreme : Viata românească , Cuvântul Liber, Şantier şi altele. Revista Însemnări Ieşene a publicat lucrarea sa filosofică „Fenomenul Mistic”.
Acasă, Iancu şi Iosif discutau cu tata viaţa lor universitară problemele pe care le studiau; numele profesorilor lor: Rădulescu-Motru, Tudor Vianu , Nicolae Iorga, Traian Herseni, ne deveniseră familiare. Casa noastră era un centru de cultură. Cărţi se găseau peste tot, iar fiecare îşi avea colţul său, unde aşternea pe hârtie, articole, lucrări, gânduri. Dar concomitent cu dezvoltarea vieţii culturale a României anilor ’30, se apropiau şi norii prevestitori de furtună şi puţini au prevăzut cataclismul ce avea să se abată asupra Europei.
În articolele pe care le scria, Iosif dezbătea din ce în ce mai des problema apariţiei fascismului şi a ororilor de care va fi cuprinsă omenirea dacă fascismul va învinge. El îşi găsea refugiul în discuţiile cu scriitorul umanist Eugen Relgis, care i-a fost mentor şi care asculta au atenţie frământările acestui tânăr sensibil. De asemenea, din corespondenţa lui cu celebrul Romain Rolland, reiese aceeaşi frământare, aceeaşi teamă de viitor, aceeaşi întrebare obsedantă „ Încotro se îndreaptă omenirea ?” odată cu venirea la putere a lui Hitler. În cartea lui Relgis „Eseuri despre iudaism”, în capitolul „Mărturiile unui fecior de rabin”, Relgis citează o viziune a lui Iosif exprimată în una din discuţiile lor: „ Sute şi mii de oameni în uniforme se măcelăresc, iarăşi răsună urletele fiarei omeneşti pe acest pământ ce a sorbit atâta sânge de atâtea milenii. Mâine - poimâine, incendiul izbucnit din marginea însângerată a lumii se va întinde peste tot. Atunci întreg pământul se va cutremura. Uriaşele valuri ale urii războinice se înalţă, înaintează năprasnice peste muşuroaiele omeneşti. Poate că în zorii zilei vom plânge: lacrimi pentru mii şi milioane de sacrificaţi ai urii războinice. Cadavrele celor sacrificaţi în noaptea barbariei, vor zăcea pe întinsul pământului.” Iosif parcă a prevăzut catastrofa care se apropia şi a prevăzut chiar şi propria lui soartă tragică.
Iancu, care avea o pregătire excepţională de intelectual, de filosof, de om de ştiinţă, nu trăia momentele politice actuale, era preocupat de lucrările sale ştiinţifice şi tocmai termina lucrarea sa filosofică „ Societate si Valoare”.
Apoi venit acea groaznică noapte de ianuarie, când călăii au pătruns în casa noastră. Pentru Iosif era clar care avea să fie sfârşitul; avea în faţă imaginea pe care a prevăzut-o de atâtea ori. Gemetele lui ne străpungeau sufletele. Iancu, mai stăpân pe sine, a încercat să vorbească cu banda de ucigaşi care au năvălit în casă, dar i-au răspuns că jidanii nu sunt oameni şi trebuie stârpiţi de pe suprafaţa pământului. Şi imediat s-au năpustit asupra lui tata şi a celor doi băieţi care încercau să-şi apere tatăl. Toţi trei erau bărbaţi înalţi, drepţi, impunători; tata avea atunci 46 de ani, Iancu 27 şi Iosif 25 de ani, dar s-au încovoiat sub loviturile drugilor de fier cu care au venit înarmaţi ucigaşii legionari. Loviturile s-au abătut asupra capetelor şi trupurilor lor până ce sângele care ţâşnea din ei le-a acoperit feţele. Este ultima mea imagine a lor înainte de a fi fost aruncaţi în camionul care aştepta afară şi împuşcaţi apoi la Jilava. Mi-au răsunat atunci cuvintele poetului „Trei Doamne, şi toţi trei !” Nu am ştiut în acele clipe, că tata va rămâne, prin minune, singurul supravieţuitor al măcelului de la Jilava. Iancu şi Iosif au rămas întinşi pe zăpada din Jilava - unde şi-au dat sufletul, cadavre printre cadavrele a milioane de oameni nevinovaţi, victime ale Holocaustului.
Tata s-a întors acasă după ce a zăcut trei zile pe zăpada din Jilava alături de trupurile lui Iancu şi Iosif. S-a întors acasă, fără fiii lui, copac despuiat, fără coroană, fără cei ce au fost mândria vieţii lui. Tragedia lui a fost asemuită de unii cu cea a lui Iov, de alţii cu imaginea lui Laocoon cel încercuit împreună cu copiii săi, de şerpii ucigători. Şi a trebuit tata să-şi adune toate puterile pentru a o ajuta pe mama să supravieţuiască cumplita tragedie şi pentru ca cei trei copii care au rămas să aibă un adăpost, să poată să înveţe şi să-şi croiască un drum în viaţă. În acelaşi timp, tata a continuat să-şi slujească mai departe obştea, cu dragoste şi cu abnegaţie, făcându-şi datoria de rabin.
Pentru mine, readaptarea în casa fără Iancu şi Iosif a fost nespus de grea . Pierdusem pe cei ce mi-au fost părinţi spirituali, educatori, îndrumători, pe cei care mi-au dăruit cu o dragoste nemărginită anii fericiţi ai copilăriei mele…

* Dr. Hava Haas (văduva profesorului Nicu Haas) este fiica Rabinului Zwi Guttman şi sora martirilor Iancu şi Iosif Guttman, ucişi în timpul pogromului din timpul Rebeliunii legionare de la Bucureşti, din 21 – 23 ianuarie1941.
Dr. Hava Haas a absolvit facultatea de medicină la Bucureşti, specialitatea microbiologie medicală şi boli infecţioase, şi a fost asistentă la catedra prof. Ionescu-Mihăieşti. După stabilirea în Israel a fost medic primar la Spitalul universitar Hadasa şi cadru didactic la Facultatea de Medicină a Universităţii Ebraice din Ierusalim.

Sursa: "Jurnalul săptămânii", publicaţie israeliană în limba română