Norocosul de la Auschwitz

Povestea unicului supravieţuitor al unui grup de patru prizonieri care a evadat din lagărul de la Auschwitz

Trenul dintre Cracovia şi Katowice. Cazimir Piechowski priveşte prin una dintre ferestre. Şinele străbat în grabă câmpiile întinse şi fâneţele luxuriante, pe care pasc vite. Este un peisaj calm, idilic. Cazimir nici nu observă însă verdeaţa sau cerul senin, ci se gândeşte doar la lucrurile teribile pe care le-a povestit tinerilor săi ascultători. Auschwitz. Mormane de cadavre dezgolite, câini lătrând, foamea mistuitoare, frigul groaznic şi deznădejdea. Mai simte încă loviturile gărzilor SS şi teama cumplită care aproape l-a sufocat atunci când a reuşit să scape din lagăr, singurele opţiuni fiind viaţa ori moartea. Cum a reuşit să supravieţuiască unui asemenea coşmar? Tinerii îl priveau cu neîncredere. Una dintre eleve a început să-şi şteargă lacrimile cu batista. Soneria mobilului îl smulge din mijlocul acelor amintiri înspăimântătoare. Este soţia sa, Iga. "Caz, m-am uitat peste broşuri. Cred că cel mai bine ar fi să începem din America de Sud...". Tresare, trezit la realitate. "Soarta mi-a jucat feste. Îmi oferă abia acum şansa de a mă bucură de una din pasiunile pe care le-am avut de tânăr: călătoriile. Dar niciodată nu e prea târziu pentru împlinirea unui vis. Înainte de război, eram cercetaş. Şi un cercetaş priveşte întotdeauna înainte", zâmbeşte Cazimir Piechowski, care, pe 3 octombrie, a împlinit 90 de ani. Viaţa lui Cazimir Piechowski ar putea inspira un bestseller internaţional, iar el ar putea fi eroul principal al unui film de acţiune. A fost martor la genocidul săvârşit în lagărele de concentrare naziste, participant la una dintre cele mai îndrăzneţe evadări de succes din Auschwitz, deţinut după război în închisorile staliniste şi inginer naval în porturile din Gdansk, unde s-a născut mişcarea poloneză Solidaritatea. Destinul său este strâns legat de soarta dramatică a multor polonezi. Timp de mai bine de jumătate de secol nu a povestit nimic. A trăit cu povara unui trecut asupra căruia nu-i era permis să mediteze. Viaţa sa ca "prizonierul numărul 918" era un subiect tabu. Abia la 80 de ani a realizat că trebuie să facă public adevărul despre Auschwitz. Le datora acest lucru celor ucişi şi celor care, în zilele noastre, nu au nici cea mai vagă idee despre atrocităţile de care este capabilă fiinţa umană. Nu ai scăpat doar ca să-ţi trăieşti viaţă, mai ai puţin timp şi trebuie să depui mărturie - acesta era mesajul pe care l-a citit în scrierile poetului Zbigniew Herbert. După 60 de ani, a rupt tăcerea. Acum călătoreşte, scrie cărţi şi ţine prelegeri. Şi îşi îndeplineşte visul - se plimbă în jurul lumii cu Iga.

Începutul războiului

Oraşul Tczew, 1 septembrie 1939. Cazik este trezit de exploziile bombelor. Avioanele germane bombardează podul peste Vistula. Trupe ale armatei germane pătrund în oraş, pentru a înfăptui un plan diabolic - exterminarea intelectualilor, patrioţilor şi activiştilor polonezi. Într-un cuvânt, a tuturor celor care s-ar fi putut opune invaziei. "Naziştii îi considerau periculoşi şi pe cercetaşi", ne spune, după 70 de ani, Cazimir Piechowski, atunci activist în Uniunea Cercetaşilor Polonezi. "Zilnic, executau prin împuşcare băieţi din grupul meu. Ştiam că, mai devreme sau mai târziu, Gestapoul va veni şi după mine." Reuşeşte să-l convingă pe Alek Kiprowski, un alt cercetaş, să fugă împreună prin Ungaria, către Franţa, pentru a se înrola în armata poloneză liberă. Este noiembrie. Sunt pe drum de aproape două saptămâni, îndreptându-se către Munţii Bieszczady. Cu bicicleta, cu trenul sau pe jos. Sunt însă prinşi de nemţi, la foarte mică distanţă de graniţa cu Ungaria, şi predaţi Gestapoului din Baligrod. Vor fi torturaţi cinci zile. "Îmi amintesc ca, după una din interogări, capul lui Aleks era plin de răni sângerânde." A urmat apoi detenţia la închisorile din Sanok, MonteA­lupe (din Cracovia), şi mai târziu la Bochnia şi Nowy Wisnicz... Peste tot aglomeraţie, foame şi mizerie. Şi aşteptarea sentinţei cu moartea. "Dar Gestapoul ne pregătise ceva mai bun decât o simplă execuţie", spune Cazimir Piechowski sarcastic.

Numărul 918

Vagoanele pentru transportul vitelor aşteaptă în gara din Bochnia. Germanii forţează peste 1.500 de persoane să urce în ele. "Nimeni nu ştia unde ne duc sau ce ne aşteaptă", îşi aminteşte Cazimir. Pe 20 iunie 1940, trenul plin până la refuz ajunge la destinaţie. Gărzile SS aşteaptă pe peron. "Schnell!", se aud strigătele lor, grăbindu-i pe oamenii din vagoane. Tânărul Piechowski, în vârstă de 24 de ani, aleargă cu ceilalţi, sub ameninţarea bastoanelor. Printre prizonieri se şopteşte deja numele Auschwitz, fără ca acest nume să le spună însă ceva. Acesta era al doilea transport către Auschwitz, trei sferturi din cei sosiţi fiind cercetaşi polonezi. Pe terenul imens nu erau atunci decât trei clădiri. Erau începuturile celui mai mare lagăr de concentrare nazist din lume, Auschwitz-Birkenau. Doi ani mai târziu, aici aveau să fie 250 de barăci, camere de gazare, crematorii şi 200.000 de prizonieri. O fabrică a morţii. Cazimir Piechowski a trebuit să muncească în primele clădiri, dar şi în primul crematoriu, care avea două cuptoare. "Din momentul în care am trecut pe sub poarta lagarului, cu inscripţia aceea cinică Arbeit macht frei (Munca te eliberează), am încetat să mai fiu o fiinţă umană devenind, pur şi simplu, numărul 918. Nu mai aveam nume şi nu contam mai mult decât un bulgăre de pământ." Fiecare "număr" avea dreptul la un loc în unul din cele trei paturi din lemn, suprapuse, dar locul trebuia împărţit cu alt prizonier. Avea un vas de tablă din care mânca, în care se spăla şi în care urina, iar porţia zilnică de mâncare consta într-un sfert de felie de pâine neagră şi o supă diluată. Deţinuţii erau siliţi să facă munci chinuitoare, inumane, în aer liber, în noroi, ploaie, ger sau caniculă. Foamea obsesivă, permanentă, le sfredelea creierul şi le anihila simţurile şi capacitatea de a gândi. Moartea pândea la fiecare colţ. În camerele de gazare şi în gropile cu pietriş, unde erau executaţi cu focuri de armă, în timpul muncii, noaptea în barăci şi la apel. "Moartea sufla în ceafă fiecărui prizonier, uneori la propriu", îşi aminteşte el. "Colegii de muncă morţi trebuiau căraţi de ceilalţi, în spate, şi aruncaţi pe pământ, pentru ca numărătoarea celor prezenţi trebuia să iasă la fiecare chemare." Dar iadul pe pământ avea curând să urmeze. Cazimir Piechowski l-a trăit când a fost pus să mute cadavrele de la Zidul de Execuţie. Gărzile SS îi scoteau târâş pe bărbaţii goi şi lipsiţi de vlagă din barăcile morţii şi îi puneau la acest zid. SS-Hauptscharfuhrer (n.r.: sergent major) Gerhard Palitzsch îi împuşca în ceafă, iar când mormanul de cadavre devenea prea mare, striga: "Deschideţi poarta!". Cazik şi colegii săi aşteptau de partea cealaltă a porţii, cu o roabă, şi la semnalul sergentului trebuiau să alerge, să ia cadavrele şi să le ducă la crematoriu. "Eu apucam cadavrul de mâini, colegul meu - de picioare, căpătasem deja îndemânare, dar criminalul ăla urla mereu la noi să ne grăbim şi ne lovea cu patul puştii... Uneori, mutam 500 de persoane pe zi. Din roabă picura sânge. Am avut sarcina asta timp de şase luni. Dacă ar fi durat mai mult, sunt sigur ca aş fi înnebunit."

Evadarea

Este oare posibil să evadezi dintr-un iad împrejmuit cu patru şiruri de gard electric şi păzit zi şi noapte de gărzi înarmate şi de câini? Mai ales când eşti stors de foame şi trăieşti din inerţie, fără speranţă? Până atunci, chiar dacă existaseră tentative de evadare de la Auschwitz, toate se sfârşiseră cu spânzurarea fugitivilor, în râsetele batjocoritoare ale gărzilor SS. Cazik a hotărât însă să rişte. A pus la cale un plan îndrăzneţ, împreună cu un ucrainean, Gienek Bendera. Timp de câteva săptămâni, au analizat fiecare variantă posibilă. Gienek, foarte bun mecanic, al cărui rol în lagăr era să repare vehiculele naziştilor, urmă să pună mâna pe o maşină. Cazik se născuse în Tczew, unde locuiau foarte mulţi germani, şi ştia limba lui Goethe la fel de bine ca pe cea maternă. A fost pus să lucreze într-unul din depozite, deci îi era uşor să procure uniforme SS. Un arbeitskommando (detaşament de muncă) trebuia să fie format din patru persoane, deci i-au inclus în plan şi pe Staszek Jaster şi Jozek Lempart, un preot din Wadowice. Într-o zi de sâmbătă, pe 20 iunie 1942, cei patru au ajuns cu un cărucior cu gunoaie la poartă, pentru a raporta. O gardă le-a înregistrat ieşirea în registrul lagarului. Gienek s-a îndreptat spre garajele SS, unde un Steyer 220, aparţinând unui comandant secund, aştepta cu plăcuţe de înmatriculare SS şi rezervorul plin. Ceilalţi trei fugari au intrat în depozit printr-o trapă, ale cărei şuruburi fuseseră slăbite mai devreme de Cazik. Acolo s-au schimbat în uniforme. Gienek era şoferul. S-au înarmat, şi-au luat şi muniţie şi, îmbrăcaţi în uniforme SS, au trecut cu maşina pe lângă gărzile SS. La vederea lor, soldaţii au salutat: "Heil Hitler!" Piechowski a răspuns, ridicând braţul drept: "Heil Hitler!" Au ajuns apoi la o poartă care avea bariera coborâtă. Gienek a încetinit maşina, dar bariera nu dădea semne că se va ridica. "Am crezut ca până acolo ne-a fost", îşi aminteşte Piechowski. "L-am auzit pe amicul meu implorându-mă disperat: Cazik fă ceva! Am tras o înjurătură zdravănă, ca un neamţ adevărat, şi a mers. Eram liberi." Evadarea lor îndrăzneaţă din lagărul morţii a devenit, în scurt timp, legendă. Până atunci, nu se mai întâmplase aşa ceva la Auschwitz. Şi nici nu avea să se mai întâmple. După eliberare, Cazimir se alătură armatei de acasă, forţele de eliberare ale Poloniei, pentru a lupta împotriva invadatorilor germani. După terminarea războiului, se întoarce în regiunea Pomorze şi se stabileşte în Gdansk. Îşi găseşte de lucru. Dar cineva informează poliţia secretă că ar fi fost un luptător anticomunist. Poliţia secretă vine în percheziţie şi descoperă un pistol care nu a fost predat. Cazimir ajunge din nou în închisoare. De data aceasta, o inchisoare stalinistă. În 1947, îşi primeşte sentinţa: zece ani. Execută şapte din ei (în Sztum şi Wronki), din care patru ani de muncă silnică în mină. "Am fost închis de propria naţiune, în propria mea ţara. Acest lucru a avut un impact psihologic devastator", se confesează el cu voce slabă. Eliberarea vine în 1954. După 11 ani în lagăre, închisori şi centre de detenţie, începe, în sfârşit, o viaţă "normală". Absolvă Universitatea Politehnică din Gdansk şi lucrează ca inginer la şantierul naval din oraş. În 1980, se alătura mişcării Solidaritatea. În pragul pensiei, când credea că a sosit timpul să se relaxeze, viaţa să ia din nou o întorsătură neaşteptată. O întâlneşte pe Iga, a două soţie, îşi scoate paşaportul, îşi vinde terenul (teren arabil reclasificat ca teren intravilan, cu o valoare mult mai mare) şi se trezeşte cu o sumă de bani suficient de mare că să-şi împlinească visele. Dar mai întâi trebuie să rezolve o problemă de care nu avusese timp până atunci: amintirile.

Amintirile

Amintirile îl bântuiau de obicei în timpul nopţii. În coşmarurile sale, câinii alsacieni lătrau şi îl muşcau cu ferocitate, auzea ordinele ofiţerilor SS, vedea un munte de cadavre din ce în ce mai mare, se vedea spânzurat de un stâlp, îşi pierdea cel mai valoros lucru: bolul de tinichea... "Noaptea, soţul meu gemea, ţipa, îşi incleşta dinţii. Odată a lovit atât de puternic caloriferul, ca şi-a rupt piciorul, îşi aminteşte Iga Piechowska. "Dar subiectul lagarului de la Auschwitz a fost întotdeauna tabu. Nu vorbeam despre asta." Doctorii l-au numit "sindromul Auschwitz KL". KL este prescurtarea de la Konzentrationslager, lagăr de concentrare. Acest sindrom afectează aproape toţi prizonierii. Apare în mod neaşteptat, străpunge culorile şi pătrunde direct în realitate, aducând cu sine amintiri înfiorătoare. Acest lucru a determinat-o pe Iga să îl ducă pe Cazik în locul din care veneau coşmarurile, la Auschwitz. Poate că, după 40 de ani, va reuşi să-şi înfrângă obsesia războiului. "Nu am rezolvat nimic", îşi aminteşte ea, încă neîmpăcată cu rezultatul. "S-a apropiat de peretele de execuţie şi a leşinat." "De-abia la a doua vizită în lagăr, în 2002, mi-am dat seamă că nu mai am de ce să mă tem. Că sunt pregătit să transmit mai departe tot ce am trăit şi am văzut şi să împărtăşesc din amintirile unui om care a supravieţuit exterminării", spune acum numărul 918, cu un nod în gât. Ştia cât de important era acest lucru, pentru că şi-a dat seamă cu groază, în timpul călătoriilor, că tinerii nu au nici cea mai vagă idee despre atrocităţile războiului. Iar atunci când vor să ştie, rareori primesc un răspuns. Aşa a început Cazimir Piechowski să-şi povestească amintirile din Auschwitz în întâlniri organizate. În 2003, a publicat o autobiografie şocantă, "Am fost un număr", tradusă în limbile germană şi spaniolă. Trei ani mai târziu, a fost eroul mult-premiatului film "Escapee", regizat de Marek Tomasz Pawlowski. "Domnule, ce aţi făcut, de ce aţi fost trimis acolo? De ce aţi acceptat toţi cu pasivitate să fiţi duşi la camerele de gazare? Nu va puteaţi răzvrăti?" Cei care nu au fost la Auschwitz pun astfel de întrebări naive. Mai ales tinerii. La fel se întâmplă la Hamburg, Czlstochowa sau Ankara. Asta îl determină pe Cazimir Piechowski să predea istorie în Polonia şi în restul lumii. Dar nu istoria din manuale şi filme, ci istoria propriei vieţi. El explică clar ce a însemnat cultul lui Hitler şi transmite un semnal de alarmă la adresa fascismului din trecut şi a neofascismului de acum. La sfârşitul şedinţelor, în săli se aşterne tăcerea. În Germania, tăcerea este şi mai adâncă, iar privirile publicului par să exclame: "Es ist nicht moglich!" (Este imposibil!). "Oamenii nu vor să creadă lucruri prea îngrozitoare sau neplăcute", spune Piechowski. "Şi aşa, istoria devine o imagine distorsionată." "Întotdeauna mi se pune aceeaşi întrebare importantă: - Nu simţiţi ură faţă de germani după tot ce aţi suferit în război? - Nu simt ură deloc, repetă el. Generaţia actuală a Germaniei nu poate fi trasă la răspundere pentru păcatele bunicilor. Papa Ioan Paul al II-lea a spus că vina nu se moşteneşte, dar amintirea trebuie să se moştenească. Pentru că o naţiune fără amintirea istoriei sale încetează a mai fi o naţiune. Sunt întru totul de acord cu el."

Călătoriile

În 1925, copilul Cazik îşi petrece vacanţă la bunici, la ţară. - Dă-mi bani de buzunar! îi cere el mamei. Vreau să plec în lume. - De ce?, îl întrebă mamă surprinsă. - Trebuie să aflu ce se întâmplă în lume, răspunde, cu încăpăţânare, copiA­lul de şase ani. Mama băiatului scoate o monedă de 50 de groşi din puşculiţă. Băiatul apucă moneda, o ţine strâns în mână şi iese, plin de curaj, din casă. Totuşi, nu rezistă să nu întoarcă, din când în când, privirea spre casă. La început, vede toată casa, mai târziu doar acoperişul şi hornul şi, într-un final, casa dispare complet după deal. I se face frică şi o ia la fugă înapoi, spre mama lui. - Pune banii la loc în puşculiţă. Mă întorc în lume altădată, o asigură el. Nu ştia pe atunci că acest "altădată" va veni abia la vârstă de 70 de ani. "Călătoriile sunt cea mai mare pasiune a mea", recunoaşte cu o sclipire în priviri. Împreună cu soţia, am vizitat 60 de ţări pe toate continentele, din Australia până în America de Sud. "Suntem călători, nu turişti", accentuează Cazimir. "Autorul de reportaje de călătorie Ryszard Kapulcilski a făcut această departajare şi cred că este foarte adevărată." Nu pleacă nicăieri nepregătiţi. Prima dată studiază toate informaţiile disponibile despre ţara respectivă, îşi stabilesc itinerarul şi caută cele mai ieftine oferte pe internet. Stau la hoteluri şi pensiuni. Uneori, sunt însoţiţi de prieteni. "Iga, arată-ne fotografiile din Thailanda sau Maroc. Sau mai bine din Australia şi Cuba", o roagă Cazimir Piechowski. Femeia elegantă şi suplă de lângă el este foarte încântată să arate albumele frumos legate, din diversele călătorii în care au fost. Ea scrie textele şi el face fotografiile. "Dar Iga face munca grea, la computer. Ea se ocupă şi de cărţile mele", îşi lăuda el nevasta. Fiecare volum poartă următorul motto: Lumea este o carte, iar cel care nu călătoreşte citeşte doar o pagină - Sfântul Augustin, urmat de o dedicaţie pentru nepoţii Maciek şi Tomek. Iga întoarce o pagină. - Ah, uite ceva interesant! Un certificat din China cu privire la starea de sănătate a lui Cazik. În chineză, desigur, râde zgomotos Iga. În provincia chineza Yunnan există o lege foarte strictă: orice turist de peste 75 de ani trebuie să aibă un certificat care să ateste că poate zbura cu avionul. - M-a consultat chiar un profesor chinez, glumeşte Cazimir Piechowski. Şi a confirmat că sunt în regulă, iar eu am învăţat să mulţumesc în chineză. - Îţi aduci aminte de expresul spre Mandalay, în Burma?, întreabă soţia. Trenul a sărit de pe şine, s-a zgâlţâit într-o parte şi în alta de-am sărit până la plafon... - Şi în Samoa?, spuse el cu entuziasm. Am mâncat peşte făcut direct în focul de tabără dintr-un sat şi localnicii ne făceau vânt cu o imensă frunză de palmier. Ne-am simţit tare ciudat... - Dar în Seychelles? Sigur aşa arată paradisul... Ar fi vorbit o eternitate despre excursiile lor. - Ne potrivim perfect, spune Cazimir, aruncând o privire afectuoasă către soţie. O seară lungă de iarnă. Familia Piechowski stă în fotoliile colorate, scăldate în lumina caldă a lămpii. - Iga, citeşte mesajul nostru de rămas bun din Turcia, o roagă el. Iga citeşte: "Este 21 decembrie. Ultimul nostru apus de soare. Aventura noastră în Turcia s-a încheiat. Stăm amândoi la o masa mică, ne luăm ultima cină şi sorbim un vin roşu. Pe cerul întunecat, luna priveşte cu indiferenţă bucuriile şi tristeţile omeneşti. Ultimul cântec de rugăciune al muezinului ne mângâie urechile în toiul nopţii". Cazimir închide ochii. Amintirile traumatizante sunt din ce în ce mai rare. Ascultă vocea soţiei sale, rememorează ţările pe care le-a văzut şi şi le imaginează pe cele pe care le va vizita. Poate mergem în Insula Paştelui? "Am fost un om foarte norocos în viaţa asta", zâmbeşte el.

Malgorzata Szyszko-Kondej (Reader's Digest)