 |
 |
Mirel HORODI
În ajun de Mărţişor, poşta ne-a adus un cadou minunat. Prietenul nostru, distinsul istoric literar Geo Şerban de la Bucureşti, ne-a trimis volumul de poezii, recent apărut, „Zăbale rupte” de Maria Banuş. Volumul, tipărit în condiţii grafice excepţionale de Editura Casa Radio, însoţit de o înregistare CD, conţine 50 de poeme alese şi rostite la radio de poetă, în anul 1999, câteva luni înainte de moartea ei, „în pragul venerabil al vârstei de 85 de ani”. Cuvântul introductiv şi notele sunt semnate de Geo Şerban, care în Addenda, a ales şi a rostit încă două poeme. Volumul este ilustrat, cu un simţ artistic deosebit, de fiul poetei, Tudor Banuş.Am răsfoit cu evlavie frumosul volum, am lăsat la o parte orice altă ocupaţie, ne-am retras, eu şi Liana, în atelierul ei de pictură, şi am ascultat fără să răsuflăm CD-ul, admirând rostirea minunată a poetei, de o mare frumuseţe şi distincţie. Aşa cum spuneam poemele din volum au fost alese de câtre poeta însăşi. Multe din ele sunt din perioada debutului. Volumul începe chiar cu poemul „Paisprezece ani”, cu care poeta a debutat, la 19 noiembrie 1928, în revista lui Tudor Arghezi „Bilete de papagal”: „Te caut pe tine, suflete frumos, / cu frăgezimea şi durata unui fum, / încât mă mir şi eu că ai loc / în fiinţa mea de acum.” Alte poeme sunt din volumul de debut „Ţara fetelor”, apărut la editura „Cultura Poporului” în 1937 şi, republicat anul trecut, tot prin grija lui Geo Şerban, la editura „Cărţile Tango”: „În miezul palmelor, în miezul pântecului, / s-adoarmă anii neştiuţi şi grei, / şi trup cu umbre de  stânjenei, / s-adoarmă-n mersul stângaci al cântecului” (Cântec mic).Aşa cum scrie Geo Şerban, excelenta sintagmă - zăbale rupte - traduce starea de spirit a poetei, imboldul ei spre frondă, decizia de a se emancipa de sub tutela prejudecăţilor: „Şi-am să deschid cu pumnul în seara asta uşile. / Singurătăţile mele s-or fugări pe drumuri de-a buşile...” (Singură). Poeta a ales şi câteva poeme legate de identitatea sa. În poemul „Bătrânii mei” ea vorbeşte despre „tinichigii, cavafi, croitori, meşteri din târguri apuse, meşteri umili din mahalele târgului” (din volumul „Bucurie”, 1949). Din acelaşi volum face şi poemul „Pogrom”, în care atmosfera este redată cu adevărată măiestrie: „Un oaspe se-aproprie-n ceaţă. / Îl simte şi plodul din pântec. / Privim farfuria din faţă şi lingura sună un cântec, / un cântec de frică şi ură, de vrajă, de-ncremenire. Noi ducem mâncarea la gură, el ţese negrele-i fire.” M-a impresionat cum poeta, care cânta în tinereţe primii fiori ai iubirii năvalnice, se maturizează, şi în poemul dedicat soţului (Sorin Ebner) se adresează divinităţii: „Doamne, ia paharul acesta de la el. / El este bun şi-ncrezător ca pruncii./ Pe nimeni n-a lovit. / Lasă-mi mie paharul de venin...( „La masă”, din volumul „Fiesta”, 1990). Culegerea se încheie cu „Schiţe pentru un autoportret”, din volumul „Torentul” (1959), în care poeta se descrie astfel: „În ochi un licăr trist, iudaic...” Ea se întreabă: „E canavaua mea prea complicată? / Culorile prea multe se-ntreţes? / Într-unu-s doi? Şi râd şi plâng deodată?” În final ea îşi exprimă dorinţa: „Atâta ştiu: m-a legănat lumina / oraşului valah, pestriţ, lumesc. / Aicea vreau, când ceasul va să vină, / sub cerul vioriu să mă topesc.” Aşa cum notează Geo Şerban, „Maria Banuş a avut parte să i se îndeplinească această dorinţă (...) ceasul izbăvitor avea să-i sune în zorii zilei de 14 iulie 1999”, iar rămăşiţele pământeşti au fost înhumate la cimitirul Filantropia din Bucureşti. Un destin sinuos Maria Banuş s-a născut la Bucureşti, la 10 aprilie 1914. Tatăl ei, Max Bănuş, fusese contabil şi director la Banca Marmorosch-Bank, însă a murit în 1923, când Maria avea numai 9 ani. Mama ei, Anette, s-a recăsătorit curând, astfel că viitoarea poetă a avut o copilărie în care n-au lipsit traumele. A urmat liceul la Institutul „Pompilian” din Calea Rahovei, apoi cursurile Facultăţii de Drept şi a Facultăţii de Litere a Universităţii din  Bucureşti. Începând din 1932 colaborează la revista „Azi” cu producţii proprii şi cu traduceri de poezie. Climatul antisemit din România, după 1937, o determină să se aproprie de cercurile comuniste. Această perioadă este descrisă în Jurnalul intitulat „Sub camuflaj”, redactat în 1943-1944. Ea crede cu tărie în idealurile comunismului, astfel că nu este de mirare că după instalarea regimului comunist aderă cu entuziasm la proletcultism şi este considerată, în primii ani, ca fiind poeta oficială a regimului. Este răsplătită cu numeroase premii şi distincţii oficiale: Premiul Coşbuc al Academiei RPR (1949), Premiul de Stat (1951), Medalia de Aur a Festivalului Mondial al  Tineretului şi Studenţilor de la Varşovia (1955).Desigur ni s-au întipărit în minte, din această perioadă, poeziile „cu tendinţă” ale Mariei Banuş, „diatribe versificate, fără acoperire lirică”, cum le denumeşte Geo Şerban, printre care amintesc „Ţie-ţi vorbesc, Americă” sau „La masa verde”, care constitue până şi astăzi un real handicap în aprecierea ei ca poetă cu mari merite, atât în perioada premergătoare cât şi în perioada ulterioară deceniului proletcultist. Cu trecerea timpului poeta se vede marginalizată de regimul pentru care luptase cu sinceritate şi constată că filonul liric se depreciase, datorită aplicării dogmelor realismului socialist. Aceste frământări sunt vizibile în extrasele din Jurnalul poetei, din 1963, publicate de Geo Şerban în revista „Observator Cultural” (nr. 360, din 22-28 februarie 2008). În paginile de Jurnal se simte mai ales sentimentul de frustrare datorită politicii naţionaliste a regimului. Ea vorbeşte despre „neagra demoralizare, prăbuşirea eşafodajului pe care l-a clădit, timp de un sfert de secol pentru înălţarea anumitor valori etico-politice, ce se prăbuşesc rând pe rând(...) Evreii, soarta lor. Soarta copiilor noştri (cetăţeni de gradul doi, într-o invizibilă şi atotputernică, nescrisă legiuire) (...) Dacă viaţa s-ar fi sfârşit ceva mai înainte, aş fi fost un mic capitol al literaturii române în timpul stalinismului cu un preambul adolescin”. Restabilirea locului poetei în istoria literaturii române. În acest sens acţionează cu perseverenţă istoricul Geo Şerban. Într-un articol publicat în revista „Observator Cultural” (nr. 224 / 9-15 iunie 2009), cu prilejul împlinirii a zece ani de la moartea poetei, el scrie: „Evoluţia Mariei Banuş a înaintat prin hăţişuri încurcate şi nu întotdeauna critica şi-a bătut capul să le destrame. Excepţiile s-au chemat Eugen Simion (...) şi Nicolae Manolescu (...)”. Menţionăm că, aşa cum scrie Ovidiu Morar în eseul „O mare poetă uitată” (Revista „Contemporanul. Ideea europeană” nr. 7 şi 8 / 2008), Maria Banuş ajunsă la Paris în 1987 face figură de disidentă a regimului Ceauşescu şi i se publică volumul de poezie „L’Horologe à Jaquemart”, cu o prefaţă de Alain Bosquet, care o elogiază, punând-o alături de Anna Ahmatova, Gabriela Mistral şi Else Lasker-Schüller. În 1989, ca supremă recunoaştere a valorii sale, primeşte premiul internaţional Gotttfried von Herder. Citez după eseul lui Ovidiu Morar cuvintele prin care se autodefineşte Maria Banuş în prefaţa la o antologie publicată în 1971: „Fibrele  cele mai profunde, amintirile cele mai îndepărtate, plasma afectivă în care mă regăsesc mereu, dincolo de vârste şi de înrăuriri, mă situează în această zonă a poeziei (a dramei existenţiale, nota mea). Înainte încă de - Ţara fetelor -, mă recunosc în extazul comuniunii cu universul şi în ascuţitul, sfâşietorul sentiment al clipei ireversibile, trăite în copilărie”. Autorul eseului adaugă: „ea se consideră o poetă singulară, - izolată -”, nu din motive de orgoliu sau de principii estetice, ci ditr-o „maladivă sfială”, de o „încâlceală de complexe psihice a căror sorginte trebuie căutată (...) în prima copilărie şi, mai ales, în ereditate.” După părerea lui Morar avem de-a face cu „un complex al evreităţii, se pare, asociat complexului Oedip, teoretizat şi el de un evreu”.Cu o mare putere de autoanaliză, deja în 1937, poeta nota în „Însemnările mele”: „Dă-mi, Doamne, putere să scriu. Nu mă lăsa aşa de singură, cu mine, cu obsesiile mele vechi şi noi...Tot ce există îmi face rău. Noroc că răul meu e totdeauna pigmentat cu niţică voluptate. Voluptatea tristeţii...Faptul că mă îmbolnăveşte orice adversitate din afară nu e tocmai efectul timidităţii vinovate în care mă complac, izolării contra căreia nu lupt? Chiar arguţiile astea nu sunt un păcat împotriva tuturor, împotriva mea, în primul rând? E o pierdere de vreme, e o laşitate? Sau e un înger păzitor al artistului...” Mărturisesc că aceste gânduri ale poetei m-au copleşit, sunt indiscutabil cuvintele unei mari artiste, pe care nu avem dreptul s-o uităm! (Mirel Horodi, Anima News) |
Add your comment
Tradu AnimaNews
VIDEO - ANIMA
Interviu cu Nichita Stănescu
You need Flash player 6+ and JavaScript enabled to view this video.
Playlist: 0 | 1 | 2 | 3 | 4 0. Prima parte
1. A doua parte
2. Partea a III-a
3. Partea a IV-a
4. Moartea si viata lui NICHITA, evocate de sora sa, Mariana Stanescu