Istoria cruzimii noastre

Boris MARIAN

Poate că Shakespeare ar fi găsit un titlu asemănător, dacă ar fi putut cunoaşte istoria universală pe parcursul a celor circa cinci milenii de civilizaţie  „modernă”. În 1998, apărea la o editură obscură „Punct”, o carte modestă ca număr de pagini (150), de un autor la fel de puţin cunoscut, ca şi editura, Marian Bacov. Această carte mi-a inspirat articolul de faţă. Cartea este intitulată „Istoria cruzimii”, dar am adăugat, în manieră shakespeareană, „noastre”, pentru că orice victimă şi orice călău este un frate de al nostru, precum Cain şi Abel.
Nu se ştie când au apărut primele războaie, dar se ştie din ce motiv – evident, economic. Nimic nu se obţine mai uşor şi mai rapid decât cu forţa armelor, prin violenţă. „Uşor” este un termen  metaforic. Şi astăzi sunt destui care susţin că progresul omenirii este de neconceput fără războaie. Ba, mai adaugă unii, conform predicţiei dubioase a lui Malthus, afirmă necesitatea războaielor care ar mai reduce din numărul locuitorilor, adică cererea de hrană, îmbrăcăminte, case, etc. Prefer să fi rămas în peşteri, decât să fi avut o istorie jalonată în exclusivitate de războaie.
Se pare că, în urmă cu treizeci de milenii, oamenii din Neanderthal s-ar fi refugiat în Franţa, fiind apoi măcelăriţi de „Homo sapiens”, specie venită din Orientul Apropiat. În acea perioadă densitatea populaţiei era de max. un locuitor pe 10..km. pătraţi. Neoliticul este marcat şi el de masacrarea vânătorilor şi crescătorilor de animale de către agricultori, ceea ce şi Biblia consemnează prin mitul lui Cain şi Abel, care, desigur, nu poate constitui o bază ştiinţifică, dar  poate fi luată în seamă.
Săpăturile arheologice au dat la iveală  numeroase mărturii ale unor măceluri, schelete mutilate, oase rupte, cranii sfărâmate, încă dinainte de epoca bronzului. Războiul troian a fost doar unul dintre confruntările cunoscute în epoca prelucrării metalelor. Apoi, predominanţa fierului în producerea „armamentului” face ravagii. S-a apreciat că la o speranţă medie de viaţă de 30 de ani, vârsta  medie  a populaţiei era de 12 ani,  nu numai din cauza bolilor, ci şi a masacrelor la care erau supuşi copiii.
Vechea  istorie a Mesopotamiei este destul de bine cunoscută, astfel se ştie că asirienii au dominat prin masacre de mare cruzime timp de aproape un mileniu această zonă, obiceiul de a mutila prizonierii fiind extrem de răpândit. Se scoteau ochii, se tăia limba, o mână, numai pentru ca populaţiile să fie înfricoşate.
Grecia antică a cunoscut războaie în interior, cât şi pe insule, pe ţărmul Asiei Mici. Oraşele erau mereu pregătite de război. Alexandru cel Mare a deschis calea războiului de anvergură, care avea şi un scop „civilizatoriu”, în sensul că el tolera tradiţiile locale, dar aducea cu sine şi purtători ai culturii eline. Acesta nu este un argument în favoarea nici unui război, este o constatare. Romanii au învăţat câte ceva de la Alexandru, dar abia după sângeroase lupte în interiorul Italiei. Imperiul roman a adus civilizaţia greco-romană pe o mare suprafaţă a Europei, o parte a Asiei, a Africii de Nord (deşi acolo erau cartaginezii). Cu iudeii au purtat două războaie mai importante – în anii 70-73 e.a. şi în 135 e.a., când rezistenţa iudeilor a fost înfrântă definitiv. Războiul cu dacii de la nord de Dunăre a fost de asemenea de durată, încheindu-se la începutul secolului II e.a. Se pare că toate aceste războaie au fost mai mult de uzură, numărul jertfelor fiind mai redus, scopul romanilor era  de a ocupa şi construi propriile cetăţi, drumuri, poduri.
Între secolele IV-VI au loc migraţiile barbarilor în Europa, acestea fiind caracterizate printr-un şir de masacre, de unde şi termenul de barbar care a devenit peiorativ, când la origine însemna popoare din afara Greciei antice. Spre sfârşitul secolului VIII, Carol cel Mare îşi impune autoritatea sub semnul crucii, masacrând saxoni, alte popoare care nu acceptau de bună voie creştinismul. Secolul XI este şi începutul cruciadelor, care fără excepţie au dus la vărsare de sânge, jaf, fără nimic comun cu îndemnul Mântuitorului.
Închiziţia, înfiinţată în secolul XV, sub  oblăduirea Vaticanului îşi începe „lucrarea” în ţările catolice, Spania, Italia,  arderea pe rug, torturile fiind mijloace prin care slujitorii fanatici ai unei credinţe de fapt trădate încercau să bage groaza în populaţie, de teama  oricărei  nesupuneri faţă de Biserică, dar şi din lăcomie pentru bunurile celor  executaţi. Evreii erau victime  predilecte, la fel numeroşii sectanţi.
Secolul XVI este cel al protestantismului, care duce la crearea unei schisme noi, dar nici protestanţii, în frunte cu Luther, în Germania, Calvin, în Elveţia nu se arată prea toleranţi cu aşa zişii eretici. Evul Mediu a fost caracterizat, în Europa de multă intoleranţă faţă de albigenzi, hughenoţi, ca sectanţi creştini, evrei, irlandezi, alte populaţii sub aspect etnic. Evreilor li se aduceau acuzaţii absurde de omor ritual, de pângărire a ostiilor, etc. În Anmerica de Nord şi de Sud masacrele au fost de nedescris, urmate de înrobirea populaţiilor băştinaşe, la fel în Africa, Asia, Australia. Europenii au adus la început focul şi sabia, apoi, treptat, propria civilizaţie.
Revoluţia franceză din 1789 a venit cu frumoase lozinci, însă teroarea revoluţionară, urmată de contrarevoluţia şi teroarea „albă” au arătat că omul nu învaţă din lecţiile istoriei.
La început a fost teroarea „roşie!, apoi  au venit războaiele napoleoniene, care au fost comparate cu cele ale lui Alexandru şi Cezar, dar tot războaie au fost, cu milioane de morţi. Teroarea albă a adus şi ea jertfe, ca să nu uităm de înăbuşirea răscoalelor din Franţa, înainte de revenirea Bourbonilor. Secolul XIX a fost cel al „naţiunilor”,  formarea acestora s-a făcut şi cu vărsare de sânge (Grecia, Italia  lui Garibaldi, apoi, SUA, războiul  de secesiune a secerat milioane de vieţi).
Secolul XX a fost cel mai sângeros din istorie, prin două războaie mondiale, prin genocidul armenilor, prin Holocaustul evreilor, alte războaie şi masacre, experimentul nuclear de la Hiroshima şi Nagasaki, războaiele din Asia şi Africa de după al doilea război mondial, care au însumat aproape acelaşi număr de victime ca şi războiul mondial. La aceste asasinate se adaugă GULAG-ul lui Stalin şi post-stalinismul, masacrele din Cambodjia, China, Tibet. Chiar şi pierderile de vieţi omeneşti în România, după 22 decembrie 1989, se înscriu în seria de asasinate de care nimeni nu a dat socoteală. Mulţi se miră de ce crimele împotriva umanităţii nu se prescriu.  Ar fi un dublu asasinat - cei morţi ar mai fi o dată ucişi, prin tolerarea şi uitarea crimelor făptuite.
Astăzi sunt trei focare de război pe care lumea nu le-a putut opri, adică opinia publică. De altfel, în afară de motivaţiile economice, nimic nu poate opri prin simplul acord al beligeranţilor, un conflict. Este vorba de vechiul conflict israelo-palestinian, războiul din Irak, care, se pare, s-ar apropia de un sfârşit şi conflictul din Afganistan.
Conflictul israeliano-palestinian s-ar fi încheiat de la înfiinţarea Statului Israel, dacă  nu ar fi existat interese pentru întreţinerea sa. Desigur, oricare localnic, arab, căci palestinienii, în ciuda unor presupuse origini nearabe, sunt arabi prin limbă şi tradiţie,  ar spune că Palestina este ţara sa în întregime, uitând că evreii au avut un regat şi apoi două regate, apoi au fost izgoniţi cu forţa şi risipiţi pe întregul glob.
Ce nu au reşit sioniştii prin convenţii şi luptă dipolomatică, a reuşit Germania nazistă – Holocaustul a  pus bazele solide ale ideii necesităţii unui refugiu pentru evreii „rătăcitori”. Se pare că refugiul nu este prea liniştit, dimpotrivă.
Israelul a dus patru războaie cu state arabe, pe lângă permanentele ostilităţi, atentate în zonele de vecinătate cu palestinieni. Arafat a ratat şansa înfiinţării unui stat palestinian care, de fapt nu a existat niciodată în istorie, iar urmaşii săi nu au înţeles că Israelul este singurul stat modern, democratic, susţinut şi de SUA, din zonă, că  evreii nu vor pleca şi nu au unde să plece, după ce, timp de peste un secol au venit în etape în Ţara Sfântă.
Un efort financiar imens s-a irosit cu întreţinerea populaţiei palestiniene, care ar fi putut avea un stat propiu, dacă nu ar fi renunţat la ideea desfiinţării Israelului. Viitorul va arăta cine va reuşi să  învingă, sperăm, pe căi nonviolente. Econiomia este totul, iar palestinienii nu cunosc încă o reală viaţă economică, deşi „fraţii" arabi din jur au bani mai mulţi decât cei mai bogaţi miliardari americani.
În Irak şi Afganistan primează chestiuni legate de strategie militară şi de control al unei zone întinse, unde petrolul şi acum, energia nucleară, joacă un rol important. Iranul a apărut ca un stat de o agresivitate imprevizibilă şi nu se ştie ce atitudine trebuie să ia Occidentul, SUA şi, desigur Israel, faţă de un Iran dominat de fundamentalişti islamici.
Aceasta este istoria cruzimii noastre, privită, cum se spune, din zborul păsării. Luat individual, ce pot spune un asasin, o victimă, un violator, iar o victimă, etc. este de domeniul, uneori, al incredibilului.
Nu ne-am oprit la violenţa zilnică, la cruzimea unor indivizi care întrece imaginaţia celui mai imaginativ om normal. Mass media ne serveşte cu informaţii pe care nu le mai dorim vizionate niciodată şi ele se repetă zi de zi. 
Istoria biblică are dreptate; Adam a avut la început doi fii, aceşti fii trăiesc în noi. Depinde numai de noi să-l ţinem în frâu pe Cain. Satana nu există, duşmanul din noi este Cain.