Un răspuns evaziv al Academiei

Mirel HORODI

Cititorii Agenţiei de ştiri "Anima News" au aflat din pamfletul profesorului Laszlo Alexandru („Vivat academia!”) despre hotărârea surprinzătoare a Academiei Române de a premia volumul lui Sorin Lavric „Noica şi mişcarea legionară”, apărut în anul 2007 la editura Humanitas, carte în care se încearcă reabilitarea mişcării legionare. În legătură cu premiul „Titu Maiorescu”, acordat de Academia Română volumului lui Sorin Lavric, şi-a exprimat nemulţumirea şi d-l dr. Shlomo Leibovici-Laiş, preşedintele ACMEOR, în emisiunea din 19 ianuarie a postului de radio Kol Israel.
Faţă de această nemulţumire, agenţia de presă „Rador”, a radiodifuziunii române, s-a adresat academicianului Eugen Simion, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române, care în răspunsul său, publicat pe site-ul agenţiei din 20 ianuarie, evită să răspundă la obiecţiile clare în legătură cu volumul premiat, aducând argumente de-a dreptul surprinzătoare.
Domnul academician ne informează că „volumul domnului Lavric nu este un pamflet politic şi nici un pamflet ideologic împotriva acestei mişcări totalitare. Este un eseu, care încearcă să analizeze în termeni raţionali un fenomen greu de explicat şi niciodată justificat moral, şi anume, relaţia dintre un tânăr intelectual de clasă, cum a fost Noica, şi o mişcare totalitară, pe care domnul Lavric, o denumeşte încă din prefaţa volumului, citez, - o întruchipare a răului -.”
Desigur, cartea scrisă de Sorin Lavric abordează un subiect deosebit de important şi, în acelaşi timp dificil, legat de adeziunea unor tineri intelectuali români valoroşi, în anii ’30, la extremismul de dreapta (Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica). Nu se poate să nu i se recunoască lui Sorin Lavric meritul abordării unei probleme extrem de dificile. Problema este că autorul eseului, încercând să răspundă la întrebarea cum s-a putut ca un spirit ca Noica să se pună în slujba unei mişcări criminale ca mişcarea legionară, ajunge la concluzia că de fapt legionarii erau însufleţiţi de idealul mântuirii neamului românesc, că numărul victimelor lor a fost mai mic decât cel provocat de alţii, care au acţionat în viaţa politică românească interbelică şi chiar, că episodul abatorului din rebeliunea legionară a fost de fapt o înscenare, etc., etc.
Academicianul Simion afirmă cu dezinvoltură că “mulţi comentatori au subliniat meritele acestei cărţi”. Ca justificare majoră, el se referă la comentariile favorabile ale lui Vladimir Tismăneanu, ca la un fel de certificat de “corectitudine politică”, sau pe înţelesul nostru de “caşrut”, venind de la un politolog de origine evreiască.
El uită însă să se refere la criticile care s-au făcut cărţii, tocmai din cauza încercării autorului de a edulcora mişcarea legionară. Am informat cititorii despre “Polemici pe marginea cărţii Noica şi Mişcarea Legionară” (“Viaţa Noastră” din 14 martie 2008), inclusiv critici aduse acestui volum în revista “Cultura”, la care, domnul academician colaborează. Desigur cea mai viguroasă reacţie contra atitudinii indulgente a lui Lavric faţă de mişcarea legionară a fost exprimată în polemicile profesorului Laszlo Alexandru: “Sfântă tinereţe legionară”, “Trăiască căpitanul” şi “Noica la a doua tinereţe”, publicate iniţial în revista clujeană “Tribuna” şi republicate în volumul de polemici “Muzeul figurilor de ceară”, apărut la editura Paralela 45, în anul 2009.
Aş îndrăzni să-i atrag atenţia domnului academician Simion asupra eseului “Fascinaţia răului”, datorat criticului şi istoricului literar S. Damian (“Idei în dialog”, nr. 8 / august 2008). Recunoscând că “nu se poate contesta circumstanţa că autorul a uzat de o întinsă documentaţie, a scotocit cu zel în arhive, a triat corespondenţa, a răsfoit publicistica vremii”, S. Damian are o serie de obiecţii pe care le contestă autorului cărţii:
În primul rând, faptul că Lavric consideră că adeziunea lui Noica şi a altor exponenţi străluciţi ai intelectualităţii autohtone la Legiune, n-a însemnat în realitate o eroare.
În al doilea rând faptul că Lavric idealizează figura lui Codreanu, care e simbolul binelui, în raport cu regele Carol al II-lea, care este simbolul răului.
În al treilea rând, faptul că Lavric evită să înscrie Mişcarea Legionară în cohorta grupărilor fasciste din Europa.
S. Damian scrie: “Stăruinţa asupra actului de credinţă, ca trăsătură definitorie a Gărzii de Fier, nu o umanizează, nu-i asigură o aură a toleranţei, a fraternităţii. Mantaua religioasă n-a estompat aspectul de cruzime şi ferocitate. De aceea, peroraţia lui Sorin Lavric despre credinţă şi politică nu convinge (...) Omorul rămâne omor, chiar dacă e propăvăduit din motive nepământene”.
În fine S. Damian trasează caracteristicile Legiunii, care o fac nedemnă de orice circumstanţe atenuante: folosirea violenţei în activitatea politică, antidemocratismul, cultivarea şefului absolut, xenofobia.
Concluzia lui S. Damian este că “greşeala lui Sorin Lavric rezidă în acţiunea de a reproduce pe larg o gândire viciată (ideologia lui Codreanu) şi de a nu marca decât sporadic o distanţare”.
În lumina celor de mai sus cred că a considera criticile la adresa cărţii lui Sorin Lavric “o probă de rea-credinţă”, este o absurditate. Faptul că Academia nu a luat în considerare criticile aduse cărţii premiate este îngrijorător.
Desigur nu se pune problema de a acuza Academia de atitudine xenofobă. Premiul “Mihail Eminescu”, acordat în 1996 poetului Shaul Carmel, afirmă academicianul Simion, este o dovadă în acest sens. Desigur este un fapt care nu poate fi contestat. Totuşi aş vrea să precizez, în această ordine de idei, că tatăl lui Shaul Carmel a fost aruncat din tren de câtre legionari, rămănând printr-o minune în viaţă, dar schilod. Un fapt divers, făptuit de legionarii, pe care Sorin Lavric încearcă să-i prezinte într-un mod edulcorat.
Zilele acestea se împlinesc 69 de ani de la pogromul legionar din Bucureşti. Agenţia de ştiri "Anima News" şi săptămânalul israelian în limba română "Viaţa Noastră" au publicat un amplu material despre acest eveniment îngrozitor. Eram un copil de 11 ani. Nu voi uita niciodată, noaptea de groază pe care am trăit-o atunci. Am avut noroc că bandele de legionari s-au oprit la colţul străzii noastre şi că Antonescu a eşit învingător în confruntarea cu rebelii. În cazul în care legionarii ar fi pus mâna pe putere niciun evreu n-ar fi scăpat. Crimele odioase pe care le-au comis legionarii nu pot fi uitate şi nici minimalizate, cel puţin în generaţia noastră, care a trăit momentele de groază ale urii dezlănţuite de cămăşile verzi. Aceasta este explicaţia nemulţumirii noastre faţă de premiul acordat de Academia Română cărţii lui Sorin Lavric.